Cine s-ar fi gandit, ca partea cea mai usoara a meseriei de parinte, sunt noptile nedormite? Eu cu siguranta ca nu! Am si avut parte de un “model” de copil care s-a trezit la 2 ore, uneori si din ora-n ora, pana la 2 ani. Acestea fiind spuse, va imaginati ca abia asteptam sa treaca perioada aceea si sa ma pot bucura din nou de o noapte dormita fara intreruperi.

Acum insa, as da orice pentru noptile acelea! De ce? Ei bine, pentru ca ele au fost inlocuite de zile pline de personalitate, de tantrumuri, de ore in sir de explicatii de ce nu se poate face un anumit lucru, de negocieri cu privire la locul unde ne plimbam sau cu ce se imbraca, in ce castron vrea sa-i fie pusa mancarea sau cu ce lingurita/furculita vrea sa manance astazi.

In acele luni pline de nesomn, ma puteam plimba prin parc pe oriunde voia sufletul meu, puteam da o tura prin mall, ma puteam opri sa beau o cafea, iar copilul, in cazul in care nu dormea deja, isi facea de lucru cu ajutorul unei sticle de plastic, a unui servetel sau a unui banal pai… Lunile in care Anais a fost bebelus, au fost cele mai relaxante pentru mine, chiar daca eram nedormita. Puteam iesi cu ea in marsupiu, iar dupa ce adormea, pentru ca se intampla la scurt timp dupa ce ajungeam in parc, ma puteam odihni pe o banca citind o carte, bucurandu-ma de soare.

Hmm, mai pot face asta acum? NU! 🙂

Acum, de cele mai multe ori, ea decide pe unde ne plimbam. E greu sa o tin pe o banca mai mult de 15 minute si cu siguranta, este imposibil sa mai pot citi cand ies cu ea afara.

La inceput, ritualul dinainte de a iesi afara, era destul de simplu si rapid. Ma imbracam, dupa care o imbracam si pe ea, pregateam geanta de bebelus si ieseam pe usa. Se mai intampla sa-mi faca vreo surpriza mirositoare chiar inainte de iesire, dar asta nu ne intarzia plecarea cu mai mult de 15 minute.

Acum, pana iesim, pot trece si doua ore. 🙂 Pentru ca, mai intai, vrea sa iesim, mergem in dormitor pentru a ne imbraca si acolo incepe distractia. Vrea sa se imbrace, dupa care nu mai vrea sa se imbrace. Vrea sa se imbrace cu bluza roz, dar vrea pantalonii albastri care din pacate sunt murdari. Si uite asa, nu mai vrea sa se imbrace sau sa iesim. Urmeaza cateva minute bune de negocieri si reusesc sa o fac sa accepte alti pantaloni si reusim sa ne imbracam. Yey! Mai apoi ajungem la partea sosetelor sau a pantofilor, pe care vrea sa si-i puna singura si bineinteles ca mai trec 15 minute. In sfarsit, suntem la usa! Luam tricicleta? Nu, luam trotineta! Ba nu, luam motocicleta care tocmai ce a fost pusa in debara in spatele multor altor obiecte. Hai, mami! Apuca-te sa scoti tot din debara, ca sa luam motocicleta. Si uite asa, au mai trecut 15 minute! 🙂

Pe langa ritualul de iesit, exista si ritualul de dormit, care si el implica multe etape in fiecare seara… vreau sa ma spal pe dinti, nu mai vreau. Vreau sa ma spal singura! Vreau pijamaua cu Minnie, vreau papa dupa ce ne-am bagat in pat si ne-am spalat pe dinti. Vreau sa-mi citesti cartea cu ham de 1,2,3,4,5 ori, chiar daca am depasit de mult ora de culcare. Si lista poate continua…

Pe langa toate acestea, aproape la fiecare pas, este nevoie de cate un brainstorming cel putin de 2-3 ori pe zi. Pentru ca suntem in etapa in care vrea ea sa le faca pe toate. Si, evident ca acest lucru nu este mereu posibil. Si uite asa, trebuie sa reusesti sa-i explici de ce nu se poate, fara sa o descurajezi sau sa-i infranezi pornirile de a te ajuta la treburile casnice sau capacitatea ei de a face lucruri.

Trebuie sa gasesti explicatii rationale potrivit nivelului lor de intelegere, cu privire la, de ce trebuie sa facem anumite lucruri, cum ar fi sa-i schimbi scutecul sau sa faca baie daca ea nu vrea. Pentru ca de cele mai multe ori, ai facut pipi mult sau ai transpirat si trebuie sa facem dus, nu sunt suficiente. Trebuie sa mananci micul dejun inainte sa iesim afara, pentru ca iti va fi foame mai tarziu, nu este un argument destul de bun. Si iata cum trebuie sa iti pui mintea la contributie pentru a imbraca totul intr-o frumoasa poveste pe intelesul lor. Se poate intampla insa, ca nimic sa nu functioneze si totul sa se transforme intr-un mare tantrum. Pentru ca, piticii, cauta uneori, dinadins, motive sa planga sau sa se descarce. Apeleaza la lucruri pe care stiu ca nu au voie sa le faca sau primeasca, special pentru a se putea descarca de anumite emotii acumulate in exces. Si aici intervine partea cu rabdarea. Trebuie sa ai multa rabdare! Dupa ce ti-au fost intinse limitele la maxim toata ziua, este nevoie sa mai apelezi la niste resurse nebanuite si sa faci fata si unui binemeritat tantrum!

Si iata, de ce acum, dupa 3 ani de cand sunt mama, noptile acelea nedormite, mi se par atat de usoare si tare mi-e dor de ele. 🙂

Exista insa si o metoda mai usoara prin care poti trece peste toate aceste incercari si provocari zilnice. Cel mai la indemana lucru este sa te pui in locul lor. Inainte sa ma enervez, incerc pe cat posibil sa ma pun in locul ei si brusc nu mi se mai pare atat de absurd sau de neinteles. Avem tendinta sa privim totul din prisma noastra de aduti si evident ca nu ni se potrivesc nici ideile si nici viteza cu care suntem obisnuiti sa facem anumite lucruri, sa gandim sau sa trecem de la un lucru la altul. Viteza lor este mult mai mica, de aceea sunt capabili sa se bucure de mult mai multe lucruri decat noi. Ei nu vad totul ca pe o schema, in care trebuie sa trecem din punctul A in punctul B. La ei exista si A1, A2, A3…pana ce ajung la punctul B.

Al doilea sfat care este de ajutor si pe care l-am invatat la conferinta dr.  Lawrence Cohen, pe care va indemn sa-l cititi, este acela ca, atunci cand ti-ai epuizat toate argumentele, apeleaza la joc. Uneori o poti face din prima, daca stii ca este vorba de ceva ce copilul face greu sau nu ii place. Atunci cand Anais nu vrea sa mergem sa o schimb, ii propun sa ne jucam de-a broscutele pana in dormitor si sa luam si papusa pentru a o schimba. Atunci cand nu vrea sa manance, ii propun sa ne jucam de-a pisicuta care venea infometata de afara, iar eu ii dadeam sa pape. Acestea sunt doar cateva idei, variantele sunt infinite si este nevoie doar sa cautati adanc in sertarele copilariei dumneavoastra, ce au ramas nedeschise de multi ani.

E mult mai greu, da! Dar trebuie sa recunosc, ca este si mult mai frumos si implinitor!

De acum nu consider ca am doar un copil, am si o prietena. Chiar daca are doar 3 ani, ii povestesc de cele mai multe ori, orice am pe suflet, la fel ca unei prietene. Ii povestesc planurile noastre, starile mele, ce am facut in ziua respectiva, daca nu am fost impreuna, etc. Iar ea imi soarbe fiecare cuvant si se bucura cu o sinceritate pura cum numai un copil o poate face. Cand iesim la plimbare, vorbim non-stop. Ea ma intreaba diverse despre ce vedem pe strada, iar eu ii explic cu lux de amanunte, asa cum ii place. Daca am treaba prin casa, este cea mai incantata daca o rog sa ma ajute. Chiar daca este vorba doar de a duce ceva la locul lui sau de a inchide o usa, etc… pentru ea inseamna mult, iar eu cand o vad asa, simt cum imi creste inima pe loc.

Bucuria cu care vine sa-mi impartaseasca o noua realizare… Uite, mami! Mama, uite! Imi vine s-o mananc pe loc, ca deh, tu i-ai facut, ai voie sa-i mananci daca vrei, nu? 🙂

Momentul acela in care iti aduce prima floricica, culeasa special pentru tine. Vine timida, cu ea ascunsa la spate, iar cand ajunge in fata ta, iti intinde manutele si ti-o da cu atat de multa mandrie si iubire, incat lumea se poate opri in loc, pentru ca tu, ai tot ce-ti trebuie!

Noaptea inainte de culcare, facem retrospectiva zilei sau imi povesteste ea o intamplare amuzanta pe care si-o amineste la momentul respectiv si totul se incheie cu un “te iubesc”, un pupic si o pretioasa imbratisare.

Toate acestea adunate, fac sa paleasca restul momentelor grele si ne ajuta sa prindem forte noi, zi de zi, incarcati de iubire si inocenta.

Fiecare etapa este diferita, este adevarata vorba aceea care spunea: “copil mic, probleme mici, copil mare, probleme mari.” Insa eu as adauga si iubire mai mare, lectii de viata mari si recunostinta infinita!

Photo credits: Mircea Netea