Era putin trecut peste ora 12 noaptea…8 martie tocmai se incheiase si fetita noastra nu vruse sa vina pe lume asa cum imi dorisem eu, in acea zi. Daca pana atunci, la inceputul fiecarei nopti ma intrebam daca aceasta va fi ultima cu ea in burtica, de data aceasta simteam o relaxare ciudata, iar daca nu se nascuse de 8 martie, credeam ca are de gand sa mai stea ceva timp acolo. Deh, ganduri de femeie insarcinata. 🙂

Ei bine, Anais a vrut sa ma surprinda si a doua zi, imediat ce m-am trezit, au inceput contractiile. Long story short, dupa un travaliu de aproape 8 ore, am ajuns in sala de operatie, din cauza pozitiei in care se afla micuta. M-a durut si inca ma doare faptul ca nu am putut sa nasc natural, insa incet incet imi dau seama ca poate nu a tinut de mine, poate ea a vrut sa vina in felul acesta pe lume si toate s-au intamplat cu un motiv, iar faptul ca este sanatoasa, conteaza cel mai mult.

Astfel, la ora 19.47, i-am auzit pentru prima data glasul…numai o mama poate intelege ce sentimente si emotie te napadesc in acele clipe. Este ceva magic, ireal…nu-ti vine sa crezi ca ai impartasit  atatea trairi, frici, bucurii, timp de noua luni, cu fiinta aceea mica si roz, care plange si se uita la tine cu o privire, care iti atinge fiecare colt de suflet si te face sa te indragostesti iremediabil de ea.

Din clipa aceea, tot ce era viata ta inainte, nu mai conteaza! Odata cu bebelusul, s-a nascut si o mama. O fiinta noua, pentru care prioritatile, dorintele sau energia, nu mai sunt deloc ceea ce erau inainte. Lumea pare altfel…mult mai mare si periculoasa! Iar tu te intrebi, cum vei face pentru a-ti proteja puiul, care nemaifiind la adapost la tine in burtica, pare acum, atat de vulnerabil. Insa toate trec, incet incet, inveti sa te relaxezi…sa vezi ca lumea poate fi si un loc prietenos. Nu mai vezi pericole la tot pasul si realizezi ca lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie….micutul tau omulet va ajunge mare, puternic si curajos, doar daca il lasi sa o exploreze si sa o cunoasca.

Si uite asa, cat am clipit din ochi, au trecut doi ani. Doi ani de cand am auzit glasul acela pentru prima data. Doi ani atat de intensi, probabil cei mai intensi ani din viata mea. In care uneori, am putut trece de la plans la ras, in mai putin de o ora, pentru ca mai apoi sa ajung din nou la sentimentul de epuizare, iar peste 10 minute sa ma simt in stare sa mut muntii din loc.

Au fost doi ani plini cu nopti nedormite, in care de multe ori ma trezeam chiar si de 3-4 ori pe ora…inchideam ochii, adormeam si dupa 10 minute se auzea iar un marait de copil ce voia sa se cuibareascadin nou la pieptul meu. Nopti in care simteam ca am ajuns la capatul puterilor, ca nu mai pot indura inca o noapte asa… iar cand venea dimineata si zambetul ei era primul lucru pe care il vedeau ochii mei, totul parea atat de nesemnificativ si eram din nou capabila sa infrunt oricat de multe ore de nesomn era nevoie.

Am reusit sa o alaptez pana in ziua de astazi, asa cum am visat inca din clipa in care am aflat ca voi fi mamica. Si o voi face in continuare pana cand va fi ea pregatita sa treaca la urmatorul pas si sa-i spuna ramas bun, mult iubitei titi. Nu exista sentiment mai inaltator, decat acela pe care il ai atunci cand iti tii puiul la san si te priveste de parca tu esti universul lui…iar tu la randul tau, simti ca el iti este intregul univers si te poti pierde in privirea aceea fara sa-ti mai pese de nimic din jur.

Au fost doi ani presarati cu atatea momente de emotie, care s-au scufundat in lacrimi, bucurie nemarginita in care imi doream sa strig cat pot de tare, cat de minunat este copilul meu! Sa stie intreaga lume ca a facut primii pasi, ca a mancat pentru prima data singura cu lingurita, ca a spus mama clar si raspicat sau ca m-a strans in bratele ei mici pentru prima data, iar eu am simtit ca zbor.

Au fost doi ani grei, in care am fost pusa la incercare de nenumarate ori, in care rabdarea mi-a fost testata la maxim, iar dupa fiecare prostioara facuta, un zambet larg m-a privit, parca spunandu-mi: “nu realizez gravitatea faptelor mele, eu doar vreau sa ma joc, iar tu, mi-as dori sa ma intelegi, mami.” Si uite asa, inveti sa respiri adanc, sa te calmezi si sa mergi mai departe, cu multa intelegere si iubire.

De doi ani sunt alt om, sunt mama! Si nu am fost nicicand mai fericita, implinita, puternica si iubita, iubita de cele mai pufoase si dragalase brate de copil.

La multi ani, minunea mea!

Foto credits: Fotograf Mircea Netea