Visez la asta de asa mult timp si… nu-mi vine sa cred ca am ajuns in sfarsit sa pot scrie: DA, am atins culmile muntelui pe care mergeam de ceva vreme si parca mi-era imposibil sa privesc varful.

Sunt o fire colerica sau cel putin, eram… iar mamicia m-a lovit direct in moalele capului, cum se spune. Atatea emotii, atatea provocari carora trebuia sa le faci fata lipsita de somn, de timp, de idei de cum o vei scoate la capat si astazi.

Am citit, am citit mult. Unul dintre principalele “personaje” pe care le-am urmarit in dorinta de a ma ajuta sa fac fata mai usor rabufnirilor mele zilnice, a fost dr. Laura Markham, pe care cred ca o stiti majoritatea si celebrele ei carti, “Peaceful Parent, Happy Kids” si “Peaceful Parent, Happy Siblings”. Daca nu le stiti, va recomand sa le cautati.

Totusi, nu am reusit cu ajutorul lor sau mai bine spus, doar cu ajutorul lor. Invatasem teoria, dar practica era cea mai grea, asa cum este de cele mai multe ori. Pana intr-o zi… iar de atunci, sunt sus acolo, in varful muntelui, linistita. Sunt frumoasa, asa cum spune fetita mea, atunci cand sunt calma si fericita.

Cum am reusit si ce m-a ajutat? Hai sa o luam cu inceputul…

In primul rand, este nevoie de multa constientizare. Sa fii atent de fiecare data cand “iti iesi din sarite” sau tipi. Sa-ti dai seama ce anume a dus la reactia aceea a ta. Iar o pomenesc pe dr. Laura Markham pentru ca de la ea am auzit prima oara faptul ca, majoritatea reactiilor noastre sunt provocate de ceva ce se intampla in interiorul nostru, nu din cauza copilului, a sotului sau a vecinului, etc. Si asa este! Cel putin la mine. De fiecare data cand ma enervam, o faceam pe fondul unei frici de-a mea, a stresului sau diverselor alte probleme. Ca sa fiu si mai concreta, veneam de afara si Anais era murdara pe maini, eu cu fobia microbilor in cap, daca o vedeam ca pune mana pe ceva ce nu trebuie, rabufneam si tipam spunand ca i-am spus ca nu are voie si imi pierdeam rabdarea. De ce? Totul pe fondul fricii mele. Mi-am acceptat frica, am constientizat situatia si totul s-a rezolvat. Ne spalam pe maini, stergem unde este de sters si gata. 🙂

Am ramas zilnic conectata la ideea de a fi mai calma si de a nu mai tipa. Chiar daca o dadeam in bara tot zilnic, nu ma dadeam batuta. In fiecare seara ii priveam si ma rugam sa pot avea mai multa rabdare si ramaneam coplesita de vina amintirilor in care mi-am pierdut rabdarea. Asta nu e bine, pentru ca vina asta continua a mamelor nu este sanatoasa, dar e greu sa o poti depasi. Asa ca, a doua zi o luam de la capat, cu incredere ca va fi mai bine.

Am invatat sa simt cand urmeaza sa ma enervez sau sa rabufnesc. Imi simt emotiile, ca si cum ar urca cu un lift si in clipa aceea ma opresc. Ma opresc din orice fac si nu mai scot niciun cuvant chiar daca incepusem sa spun ceva. Inchid gura si respir! Respir adanc, o data, de doua ori sau de cate ori este nevoie pana cand simt ca liftul s-a oprit si a inceput sa coboare la loc. In momentul acela vad totul diferit. Vad ca nu se intampla nimic daca mai stam de vorba inca 5 minute inainte de culcare, vad ca nu se intampla nimic daca o mai las sa sara in pat de inca 3-4 ori inainte sa ne imbracam, vad ca nu se intampla nimic daca se mai joaca putin cu poneii inainte sa vina in cada pentru a face baie.

Da, poate se intampla sa fie si cazuri in care chiar nu mai pot astepta 5 minute sau o tura de joaca, dar… reusind sa opresc liftul emotiilor, nu mai tip, raman calma si copiii inteleg cel mai bine si reactioneaza cel mai bine atunci cand ii rugam ceva, daca o facem pe un ton bland. Daca totusi nu reactioneaza, cu toate ca sunt calma, poate ca nu a inteles cu adevarat contextul situatiei si are nevoie de mai multe informatii sau detalii despre ce urmeaza sa facem si de ce nu mai putem astepta.

Perioada aceasta de autoizolare m-a ajutat enorm in procesul meu de schimbare, m-a ajutat sa am timp pentru a ma analiza mai bine. Pana acum eram prinsa in vartejul iesirilor zilnice, al socializarii, toate cumulate cu indatoririle zilnice de mama. Stand numai in casa, atentia a fost mai mult asupra mea. Mi-am dat seama de faptul ca nimeni nu este responsabil sau vinovat de reactiile mele, nimeni nu este responsabil de ceea ce inteleg din ce se intampla in jurul meu. Singura responsabila de emotiile mele, de cum gestionez relatiile cu alti oameni si provocarile zilnice, sunt eu!

Asa ca, inainte de a reactiona, respir, respir si din nou respir… pentru a-mi ridica ceata din minte si a aduce soarele printre ganduri si emotii. Iar brusc, totul pare mai usor, mai frumos si raman doar lucrurile cu adevarat importante.