Pana nu demult, chiar dacă nu mai reuseam sa te cuprind, toată, in brațele mele, tot bebelușul meu te vedeam. Când viața ne-a trimis încă o minune, cumva, treptat, am început sa uit de “bebe” ce ai fost cândva. Te văd, te iubesc și ador, zilnic, dar in ochii mei, de la o vreme, esti doar fetița mea, fetița mea cea mare… Nu am avut și nu voi avea niciodată așteptări nerealiste de la tine. Cum ar fi: “tu ești mare și trebuie sa înțelegi”. Nu, tu ești încă mică și ți-e greu, ți-e greu sa înțelegi marea majoritate a lucrurilor care se întâmpla in jurul tău. “Tu ești mare, trebuie sa ai răbdare”. Nu, e greu și pentru noi adultii sa avem răbdare, ce pretenție poți avea de la un pui de nici 4 ani? “Tu ești mare de acum, nu ești bebe ca sa plângi”. Offf, fiecare om are voie sa plângă, plânsul ne face bine și nu este o rușine pentru nimeni, sa plângă. “Tu ești mare, nu mai ești bebe ca sa mergi in brațe sau carut”. Oh, dar, fiecare dintre noi obosește, cu atât mai mult niște piciorușe atât de mici care aleargă non stop. Așadar, este perfect normal sa simți nevoia sa fii luată in brațe sau sa-ți dorești sa te odihnești in cărucior. Și multe, multe astfel de idei, total pe lângă realitate sau empatie. Nu, fetița mea, eu te înțeleg, știu ca, deși ești mai mare decât el, tot un pui de om, plin de nevoi ai rămas. O fetița, a carei lume întreaga, încă suntem, doar noi. O fetița, ce încă își dorește sa se piardă in brațele mele zi de zi și sa aibă certitudinea ca acolo găsește înțelegere, iubire și încredere. Am uitat sa te mai văd ca pe un bebelus, ma uit la tine și mi-e greu sa-mi amintesc, cum și tu ai fost cât un ghemotoc. Cum și tu, zambeai doar la auzul vocii mele, cum și tu, te linișteai doar simțindu-mi respirația lipita de tine. Da, ai fost și tu, la fel. Dar totul pare desprins dintr-o alta viața, cândva, demult, când și eu, păream o alta mama. Ai fost și tu, 4 lăbuțe ce umblau in mare viteza prin toată casa, explorând. Acum explorezi parcurile împreuna cu prietenele tale. Ai fost și tu o grămada de cute pufoase, pe care le pupam de dimineața pana seara când dormeai la pieptul meu. Astăzi, cutele au dispărut, iar pupicii, ți-i dau doar atunci când te prind din zbuciumul jocurilor tale. Ai fost și tu, doi ochi mari, ce-mi analizau fiecare cuvânt și expresie a feței. Acum, analizezi paginile cărților, litere, cifre, stelele și cerul. Ai fost și tu, un boboc ce avea nevoie de mine in fiecare secunda de lumina a zilei și fiecare atingere de întuneric a nopții. Acum, ești o floare, vesela, colorata, zglobie și plină de iubire. Bobocul meu ai rămas doar in poze și in amintirile sufletului… și ador sa deschid sertarele lui, unul cate unul, pentru a retrăi, din nou, povestea ce m-a transformat din femeie, MAMA. 

Credit foto: Cristina Tomani