E aproape miezul nopții, ar trebui sa dorm, dar cine poate? Stau și ma uit la ei, ma minunez și-i mulțumesc vieții pentru cât de bogata sunt! De o săptămâna sunt mama de doi! Sunt mama de fata drăgălașă, finuța și extrem de iubitoare și mama de băiețel pufos și delicios! Inca nu-mi vine sa cred… de fapt parca trăiesc intr-o poveste, un vis pe care l-am avut de multe ori, iar acum pare ireal… ireal de frumos.

A fost o sarcina destul de solicitanta, grețuri severe pana in săptămâna 24, sonda cook montata in săptămâna 29, din cauza unei hidronefroze grad 2 spre 3, la rinichiul drept. Bebe se simțea mai bine pe partea aceea și uite asa, rinichiul lui mami, nu prea mai putea sa funcționeze cum trebuie. Cu toate acestea, mi-am dorit sa ma bucur cât pot de mult, de fiecare zi de sarcina, pentru ca, probabil va fi ultima oară când voi mai simți miracolul acesta. Sa ma bucur de sarcina și sa ma pregătesc de nașterea naturală la care visam încă de când eram însărcinată cu Anais și din motive pe care nu are rost sa le enumăr acum, am ajuns la cezariana. 

In noaptea de sâmbătă spre duminica, 17-18 august, bebe s-a gandit ca e timpul sa facem cunoștința. Deja depășisem termenul cu 3 zile și aveam mari emoții pentru ca mai era o singura zi pana când spitalul Filantropia, unde îmi doream enorm sa nasc, avea sa se inchida pentru curățenie și renovări. Acolo se accepta și încurajează nașterea vaginală după cezariana și tot acolo este și medicul meu, care mi-a monitorizat sarcina de la bun început. Așadar, băiețelul, a vrut sa se joace puțin cu emoțiile noastre și a așteptat pana in ultima zi, ca sa-și facă simțită venirea. După cum spuneam mai sus, au început contracții ușoare sâmbătă noaptea pe la ora 23.30, care s-au intensificat destul de repede, asa ca pe la ora 02.00 am plecat spre maternitate, cu multă bucurie și entuziasm, dar și cu un mare gol in stomac, pentru ca era pentru prima oară când o lăsam singura, fără mine, pe Anais, noaptea. Pe scurt, a fost un travaliu intens, cu contracții la 2-3 minute, timp de 12 ore. Cei de la spital mi-au respectat toate dorințele, am fost lăsată in pace, fără oxitocina sau altele. Pe când ajunsesem la dilatație 8, a sosit și medicul meu la spital și după aproximativ 1 ora, eram la dilatație maxima. Dar, surpriza, bebe nu putea sa coboare. Medicul a încercat prin toate metodele sa-l ajute, moașele ma încurajau, toată echipa minunata, dar degeaba… după o ora de stat in expulzie, bebelușul meu tot nu reusea sa treacă  de oasele bazinului meu. Așadar s-a ajuns la concluzia ca aveam de-a face cu disproporție cefalo-pelvina și era necesar sa apelam la operația de cezariana. Am fost extrem de împăcată cu decizia, chiar dacă îmi doream sa nasc natural. Am avut parte de travaliul mult visat, de o echipa medicala extraordinara, adevarati profesionisti (da, se poate și la stat, felicitări, Filantropia!), care mi-au respectat fiecare dorința și m-au încurajat enorm in decizia mea de a naște natural, dar la final, chiar nu a mai ținut de nimeni, era un fapt real și trebuia acționat ca atare.

A fost cu siguranța cea mai intensa experiența din viața mea! Și cu aceasta ocazie, vreau sa ii mulțumesc medicului meu, un om deosebit, cald, empatic și care mi-a oferit extrem de multă încredere și siguranța încă de la început, dr. Radu Botezatu. In același timp, vreau sa atrag atenția înspre cât de importante sunt cursurile de pregătire pentru naștere. Va spun cu toată sinceritatea, pentru ca și la prima sarcina am experimentat o parte din travaliu, însă fără sa fii făcut niciun curs, doar ce am citit și vizualizat pe internet. In primul travaliu, după nici 4 ore de contracții, eram extenuată, din cauza ca nu știam sa respir, ma panicam din cauza durerii, etc. Acum însă, am știut cum sa respir, nu m-au mai speriat durerile, m-am bucurat de fiecare contracție, îmi spuneam ca ea ma aduce mai aproape de întâlnirea cu bebelușul și ca trebuie sa fac echipa cu el. Și multe alte astfel de lucruri învățate la cursurile Marei Popescu, de la PediLactis, despre care v-am vorbit și pe pagina mea de Facebook. 

Și iată cum, pe 18 august, la ora 12.13, am făcut cunoștința cu micul nostru omuleț. Din aceea clipa, am simțit ca lumea noastră este completa!Recunosc ca, atunci când am aflat ca voi fi mama de băiat, mi-a fost puțin teama, nu știam cum ma voi descurca, cum sa fiu mama de băiat… însă din prima clipa in care m-a privit in ochi, m-am îndrăgostit iremediabil și acest băiețel mi-a cucerit sufletul și întreaga ființa pentru totdeauna! Va fi o experiența cu totul noua și o vom savura împreuna, toți 4! 

Au trecut repede 3 zile și venise timpul sa ne pregătim pentru plecarea acasă. Proba cu numărul 2 ne aștepta, întâlnirea lui Anais cu bebelușul. Toată sarcina i-am povestit despre el, despre cum va fi, cum se va schimba viața noastră, cum vom avea grija de el împreuna, pentru ca voi avea nevoie și de ajutorul ei, etc. A fost extrem de incantata încă de la început. Îmi mângâia burtica și vorbea des cu el. Cu toate acestea, tot mi-a fost teama de reacția ei și, cel mai mult, sa nu se simtă geloasa și exclusă. Am apelat la câteva sfaturi ale mamelor din grupurile mele de Facebook și i-am cumpărat un cadou, venit din partea lui bebe, pe care i l-am dat atunci când am sosit acasă. In momentul in care am intrat pe usa, chiar dacă era toată familia la noi, nimeni nu a sărit nerăbdător către bebe. Toți au rămas calmi și Anais a rămas personajul principal și in centrul atenției. Cum am intrat pe usa, a întrebat, bebe? Cel mic urma sa intre in urma mea, cu soțul. Am salutat pe toată lumea și ne-am dus împreuna in dormitor, eu, Anais și bebe. Pentru a face cunoștința in liniște și a nu fi copleșiti de emoțiile tuturor. Bebelușul dormea, iar ea, era in al nouălea cer. Îmi părea atât de matura, lăsasem acasă un bebeluș, o vedeam încă, ca pe un bebelus și am găsit la întoarcere, o adevărata domnișoara, o sora mai mare! Spunea bebe, bebe, intruna și râdea, îl mângâia, îl studia și pupa. Era atât de emoționată, cum nu cred ca am mai văzut-o vreodată. Am desfăcut apoi, împreuna și cu tati, cadoul de la bebe și tensiunea s-a risipit încet încet și sufletul meu a răsuflat ușurat. Anais era fericita și toate temerile mele fuseseră in zadar. 

Acum, după o săptămâna, situația a rămas la fel, din fericire. Îl îndrăgește pe zi ce trece mai mult, spune intruna ca este bebelușul ei, iar eu o implic in toate activitățile lui. Ma ajuta sa-i schimbam scutecul, ma ajuta sa-i facem baita, ieșim împreuna in parc, îmi spune ca bebe vrea titi atunci când plânge, este minunata! Nu trece nicio zi, fără sa-i spun ca o iubesc și fără sa avem un moment al nostru in care sa ne conectam și “dragalim”, asa cum ne place noua sa spunem. Poate va mai trece ceva timp pana când voi realiza ca toate acestea se întâmpla cu adevărat, pana atunci, ma bucur de visul meu frumos si ma las in voia emoțiilor și veseliei casei noastre, acum, cu doi copii!