Am tot auzit de-a lungul celor 3 ani, de cand o am pe Anais, mame in jurul meu, care isi aveau planul bine pus la punct si se tineau de el, orice ar fi fost. Cand spun plan, ma refer la conceperea copiilor, numarul lor si distanta dintre ei, ca sa zic asa. Le auzeam cum, imediat dupa ce se nascuse primul, spuneau ca abia asteapta sa il faca pe al doilea sau ca isi doresc minim doi. Hmm… la mine nu a fost deloc asa! Ba chiar am ajuns sa ma intreb intr-o perioada, daca nu cumva sunt eu defecta? 🙂 De ce spun asta? Pai… Anais a fost un copil extrem de dorit, asteptat si iubit din clipa in care am vazut cele doua liniute. Insa, dupa ce s-a nascut, am spus clar ca eu aici ma opresc. 🙂 Chiar daca inainte s-o avem, si eu si sotul ne doream doi copii, dupa nasterea ei, am simtit ca nu mai pot sau vreau sa mai trec prin asta din nou. Anais nu a fost un copil dificil, a fost si este, un copil normal, cu trezirile de rigoare, alaptat… s-a purtat asa cum se poarta toti bebelusii. Nu pot sa spun ca a fost nici foarte rau, dar nici foarte usor. Deci, teoretic, nu aveam asa multe motive sa ma opresc la un singur copil. Tind sa cred ca si nasterea ei, m-a afectat oarecum… am ajuns sa fac cezariana la cald, dupa ce toata sarcina am visat la o nastere naturala. Am fost foarte dezamagita si refacerea a fost mai grea, ca dupa orice operatie. Dupa un timp, insa… sa zic, aproximativ 1 an, a incoltit din nou in mintea si sufletul meu, gandul unui al doilea copil. Ori de cate ori ieseam in parc cu ea, iar asta se intampla zilnic, cu mici exceptii, urmaream cu mare drag mamele cu mai multi copii si ma gandeam cum ar fi…? Si de acolo a inceput circul. Dupa fiecare perioada cu nopti nedormite, cu treziri din ora in ora sau chiar de cateva ori pe ora, ii spuneam a doua zi, unei prietene bune, se stie ea: “mie nu-mi mai trebuie, aici ma opresc!” Si uite asa, iar ajungeam sa nu-mi mai doresc un alt copil. Apoi urma o alta perioada mai linistita, ajungeam sa fiu mai odihnita si gata, eram din nou dornica sa ne marim familia. Ba imi doream sa fie diferenta mica intre ei, sa creasca impreuna, cum se spune, ba mi se parea ca imi va fi foarte greu si ca o voi priva pe Anais de toata atentia mea, de care are atat de mare nevoie in perioada aceasta a primilor ani de viata. Plus ca, o alaptam inca si imi doream sa continui cel putin pana la 2 ani. Chiar daca este posibila alaptarea si in timpul sarcinii, nu este garantat faptul ca mamica va reusi acest lucru, pot aparea probleme sau disconfort crescut, scaderea lactatiei, etc. Deci exista riscul de a nu o mai putea alapta cat imi doream de mult si… iar nu mai stiam ce si cum sa fac.

Am tinut-o asa, un an si ceva, ajusesem sa nu mai suport atat de multe ganduri de cum e mai bine, cand e perioada cea mai buna… s.a.m.d. Prietenele din jurul meu isi urmau planul si deja aveau bebelusii pe drum, celelalte, care nu mai voiau, isi urmau si ele, cursul firesc, aveau alte planuri, inchisesera fabrica, ca sa zic asa si se gandeau la altele. Numai eu eram intre ciocan si nicovala, pana cand…. intr-o zi, am simtit ca a sosit momentul! Si in clipa aceea, a disparut toata ceata si norii din mintea mea. A ramas doar un cer senin si o dorinta teribila de a vedea cele doua liniute magice fara a ma mai gandi la cum va fi, cum voi face, etc. La scurt timp, dorinta ni s-a indeplinit, dar bucuria nu a durat mult. Disgravidia si-a spus cuvantul si abia ma puteam da jos din pat, iar dupa 3 luni, am aflat ca sarcina se oprise din evolutie. Am vorbit despre asta intr-un articol trecut si nu vreau sa intru in amanunte acum. Ideea este ca dupa aceea, am zis din nou stop. Am simtit ca poate, acesta a fost raspunsul pe care il asteptam, am incercat, nu s-a putut si ne oprim aici. Plus ca durerea era atat de mare, incat nu voiam sau ma mai simteam capabila sa mai trec o data prin asta, daca ar fi fost cazul. Si profit de aceasta ocazie, pentru a ma inclina in fata tuturor mamelor care nu se dau batute si au puterea sa incerce din nou, chiar si dupa 2-3 sarcini pierdute.

Saptamanile au trecut si de fiecare data cand vedeam gravidute, ceva in mine se aprindea, era ori rana nevindecata, ori mamica de doi, care isi dorea sa iasa la suprafata… cert este ca, nu eram bine. Si am intrat intr-o semi-disperare de a incerca din nou. Numai la asta ma gandeam si numaram secundele pana cand voi putea din nou. Nu era in regula, drept urmare nici nu s-a intamplat, pana cand nu m-am linistit. Am plans mult cand am vazut testul negativ. Simteam ca toate femeile in jurul meu reusesc sa mai faca copii, numai eu nu pot. Am avut noroc, ca perioada aceea a coincis cu mutarea noastra, intr-un apartament mai mare. Astfel mi-am canalizat toata atentia catre asta. Si am reusit sa ma linistesc si sa nu ma mai gandesc la ovulatie, teste sau sa fac calcule. La scurt timp, ne-am si mutat si parca totul se asezase pe linia potrivita. Si cand spun totul… vreau sa spun, chiar TOTUL, pentru ca, dupa aproximativ o luna si jumatate, am primit a doua cea mai frumoasa veste din viata noastra. Aveam sa fim din nou parinti!

Ce am invatat din toate acestea? Faptul ca, lumea trebuie sa inceteze cu intrebarile de genul, “cand il faceti pe al doilea?”, “mai faceti unul?”, “vai, cum sa nu mai faceti unul, il lasati singur?” … pentru ca nimeni nu stie cu adevarat prin ce trece familia respectiva. Meseria de parinte este traita diferit de fiecare dintre noi. Pentru unii, este foarte usor, pentru altii este ceva firesc, de parca au fost nascuti special pentru asta, iar pentru altii este extrem de dificil si cu greu reusesc sa iasa la suprafata, ca sa zic asa. Nu exista niciun manual general valabil pentru toti parintii, pentru ca suntem diferiti si noi si copiii nostri. Unii suntem pregatiti de la inceput pentru al doilea, altii ajung sa aiba 3-4 copii si le este foarte bine sau unii simt ca nu pot mai mult de unul si este suficient, pentru a-i oferi acelui copil tot ce pot ei mai bun. Copiii nu trebuiesc facuti sub presiunea societatii, ei trebuiesc facuti din iubire, dorinta pura si atat. Este doar problema mamei si a tatalui, nici a vecinei, nici a prietenilor sau bunicilor. Pentru ca, si responsabilitatea, este tot in intregime a parintilor.

Unii ar spune ca, poate am gresit stand si gandindu-ma atat de mult inainte de a face pasul acesta, spre al doilea copil. Insa, nu am simtit niciodata ca pot face, ca altii, ceva de genul, facem si vedem ce-o sa iasa. Nu, pentru ca, un copil reprezinta o mare responsabilitate, si bucurie, dar si multe altele. Si sunt genul de mama care ofera 100% plus pe toate planurile, iar daca simt ca nu mai pot face asta, sufar. Deci, cred ca, in ciuda faptului ca a fost putin stresanta pentru mine, toata perioada aceea de “ceata”… acum, ca al doilea bebelus este pe drum, stiu sigur ca mi-am dorit asta din toata inima, asa cum mi-am dorit-o pe Anais si sunt cu adevarat pregatita pentru a fi mama de doi.

P.s.: este baietel! 🙂