Dupa 1 an si jumatate de cand am devenit mamica, am realizat un lucru, care nu mi-era foarte clar pana acum, crezand de fiecare data ca sunt etape sau stari schimbatoare. Sunt dependenta de copilul meu! Aud in stanga si-n dreapta mame care abia asteapta sa plece de acasa in oras, unele chiar din oras, fara copii. Care viseaza la momentele lor singure, care vor sa se detaseze de viata de mamica, macar pentru o ora. Mi se par niste dorinte total indreptatite, avand in vedere cat de solicitant este job-ul de mama facut 24/24 de ore pe zi. Insa eu, nu simt asa. Si culmea, cu cat creste Anais, cu atat sunt mai atasata de ea. Imi aduc aminte primele doua dati cand am iesit fara ea pentru 1-2 ore, cu sotul meu. Avea o luna si ceva, iar atunci, pot spune ca ma detasam foarte usor…. Poate pentru ca eram mai obisnuita cu viata fara ea, decat cu ea si nu mi se parea ceva neobisnuit sa fiu singura. Scriind aceste randuri, imi dau seama ca dependenta mea poate fi pusa si pe seama obisnuintei. Cert este ca acum, imi doresc din ce in ce mai putin sa plec fara ea, iar atunci cand o fac, ma gandesc non-stop la ea. Nimic, absolut nimic nu ma poate bucura suficient de mult, incat sa nu ma mai gandesc la ea si sa-mi doresc sa stau mai mult plecata. Dupa maxim o ora, intru in sevraj 😊 si mi-as dori sa ma teleportez acasa. Am iesit cu prietenele, cu sotul, am fost la coafor, la spa si niciunde nu m-am putut relaxa si eram numai cu gandul la ea si la dorinta de a ma intoarce cat mai curand. Da, imi face placere sa ies, nu sunt chiar atat de defecta, dar nu sunt prezenta decat 50% in locul acela si ma simt ca pe un peron de asteptare cu gandul acasa.

Probabil sunt norocoasa, pentru ca simtind asa, nu am avut motive sa dezvolt nicio urma de depresie postnatala, sa ma frustrez pentru ca sunt “arestata” la domiciliu si viata mea nu mai seamana deloc cu ce era inainte. Nu imi doresc sa semene cu ce era inainte! A nu se intelege prin asta ca eram nefericita, nici vorba de asa ceva….inseamna doar ca, am facut tot ce mi-am dorit, inainte de a schimba capitolul. Mi-am trait anii facultatii din plin, anii de dupa facultate, am plecat in excursii spontane la munte si la mare, am iesit in oras cat mi-am dorit, am copilarit, am riscat, mi-am deschis propria afacere, care nu a mers din pacate, dar am avut curajul de a o face, curaj pe care dupa ce devii parinte, poate ca nu-l mai ai. Am pierdut vremea, mi-am facut prieteni noi, am incheiat relatii cu prieteni vechi, m-am mutat, m-am mutat din nou, mi-am indeplinit visul de a fii pe scena si a transmite oamenilor bucuria si pasiunea mea pentru dans. Am avut onoarea sa experimentez minunatul sentiment pe care il ai atunci cand predai, cand daruiesti oamenilor din experienta ta si ii vezi cum cresc si o dezvolta la randul lor, pe a lor. Pe scurt, mi-am trait anii dinainte de a deveni parinte, exact cum am simtit si uitandu-ma in urma, nu regret nimic si nu exista nimic ce mi-as fi dorit sa fac si nu am facut. Trebuie sa multumesc din nou universului si lui Dumnezeu pentru ca au aranjat lucrurile astfel incat am devenit mama in cel mai potrivit moment pentru mine. Mi-am dorit mereu sa fiu mama si nu am planuit niciodata cum fac alte femei, sa avansez in cariera pana in punctul x si apoi sa fac copil sau mai stiu eu ce alte planuri. Pentru mine singura conditie era sa termin facultatea si sa-mi gasesc jumatatea. Acum, uitandu-ma in urma, nu cred ca as fi fost suficient de matura pentru a deveni mama mai devreme si cu siguranta nu as fi fost mama care sunt acum. Fiecare an mi-a adus un bagaj nou si frumos in cufarul mintii si al sufletului. Ajutandu-ma sa devin un om mai complex, bun si echilibrat. Toate acestea au fost conturate in cel mai sublim mod, dupa venirea pe lume a lui Anais. Nu sunt sigura insa, ca ar fi reusit nici ea prea multe, daca aparea in urma cu 5-6 ani sa spunem. Ea m-a ajutat sa devin mai ambitioasa, mai curajoasa, mai calma si rabdatoare, dar pana atunci, am reusit sa lucrez pe alte planuri care se imbunatatesc odata cu varsta. Mi-am dorit mereu sa fiu o mama tanara, iar acum, la 31 de ani, ma bucur ca lucrurile s-au petrecut diferit.

Revenind la ce va povesteam la inceputul articolului, poate vi se pare ca sunt o ciudata, dar asa e, nu vreau sa petrec timp fara copilul meu. Nu simt nevoia si o fac foarte rar. In clipa in care trebuie sa ies pe usa, mi se face un mare gol in stomac si m-as intoarce in secunda doi. Asta nu inseamna ca nu ma mai ocup de mine. Ma ingrijesc la fel de mult ca inainte, a fost destul de greu in primele luni, recunosc, insa acum lucrurile au revenit la normal. Am fost mereu o femeie cocheta si sunt in continuare. Cand ma uit in oglinda trebuie sa-mi placa mai intai mie de mine si mai apoi celorlalti. Pot face orice imi doresc si e nevoie pentru mine si starea mea de bine si cu Anais alaturi. Si culmea, o fac mult mai bine cand sunt cu ea decat atunci cand sunt singura. Cel mai bun exemplu ar fi ca mi-am trimis de multe ori sotul la plimbare cu ea, pentru ca eu sa pot scrie. Si ce credeti? Nu am reusit sa scriu nimic. Parca mintea mi se blocase si nu ma puteam gandi decat la ei doi.

Nu am fost niciodata genul care se duce o data pe saptamana la manichiura si pedichiura. Am avut perioade in care am avut gel pe unghii, dar destul de scurte, dupa doua-trei luni ma plictiseam si cel mai bine ma simt cu ele scurte, dar ingrijite si fara oja. Oja nu rezista mai mult de doua zile pe unghiile mele, asa a fost mereu si am incercat zeci de firme, fara succes. Si nici nu este sanatoasa, dar asta este o alta discutie. 😊

La tratamente faciale sau de alta natura nu ma duc. Imi place sa mi le fac acasa, din ingrediente naturale. Deci, imi continui ritualul de infrumusetare la fel ca inainte, fara sa fiu nevoita sa plec de langa puisorul meu. Lucky me!

Cumparaturile? Cele mai frumoase cumparaturi din viata mea, au avut loc cu micuta mea domnisoara alaturi. Ea isi alege diverse haine din magazine, pentru joaca evident, iar eu imi aleg ce imi doresc sa probez. Apoi intram amandoua in cabina de proba si distractia e garantata.

Sunt ceea ce mi-am dorit mereu sa fiu, mama! Nu visez la vacante fara copil, am avut nenumarate fara ea si mi-a fost de ajuns. Vreau sa ma bucur de toate momentele din viata, alaturi de ea, daca nu-l pot impartasi cu ochisorii ei mari si albastri, momentul nu este complet. Vom avea timp dupa ce creste sa fim din nou singuri, sa plecam unde vrem si sa stam pana la miezul noptii la o terasa in compania unui pahar de vin. Pana atunci, ne intoarcem acasa devreme si vinul il bem dupa ce adoarme, in compania unui film bun, pe canapea. 😊

Rolul de mama ma face sa simt ca mi-am gasit locul si nu-mi doresc sa evadez din acest loc…chiar daca e greu, e mai greu fara. De multe ori, la finalul unei zile lungi si solicitante, dupa ce adoarme, ma impiedic de vreo jucarie de-a ei prin casa si imi amintesc de o intamplare haioasa pe care a facut-o in ziua respectiva cu acea jucarie si mi se face dor de ea… Sau ma duc la baie si e prea multa liniste, nu e nimeni acolo care sa traga de mine, sa tipe sau sa rada si….mi se face dor de ea. Chiar daca tocmai a adormit… 😊 E destul de greu de explicat in cuvinte… Haosul fiecarui moment alaturi de ea, ma si oboseste, dar ma face extrem de fericita si nu as mai putea trai fara.

Relaxarea mea suprema, este atunci cand o tin la piept, ma priveste si timpul parca sta in loc…nimic altceva nu poate concura cu asta!